Portal.

     Imi cutreiera visele fara incetare. Apare noaptea, ca o pala usora de vant. Ma imbratiseaza si ma tine in acelasi timp in causul palmelor. Atingerea lui fina imi face pielea sa pulseze. Reuseste, printr-un joc pe care l-as putea numi meschin, sa patrunda in lumea mea, in sperantele mele, in esenta mea, acolo unde totul si nimicul se combina si creeaza un amalgam incontrolabil de sentimente ce imi stranesc lacrimi.. patrunde in sufletul meu. Mi-l paveaza cu bucati de speranta. Ma incearca cu diferite trairi: iubire, suparare, compasiune, dar niciodata ura. Parca ar pune o bariera invizibila intre mine si acel sentiment, creand, astfel doua entitati diferite: ce sunt si ce am fost. Aura lui se contopeste cu a mea, cu intregul meu trup, un trup fragil, un trup din pene. Atunci cand ma intampina in lumina lunii devin eu, cea adevarata, un tot unitar, un intreg, o gaura neagra, o gaura neagra ce niciodata nu e plina de iubire si fericire, o gaura ce vrea sa absoarba cat mai multe amintiri si ganduri calde. Dar ce se intampla cand se umple acea gaura? Ce se intampla cand el decide ca este timpul ca acea gaura sa fie inchisa? Ne inaltam spiritual, ne contopim cu astrele, cu elementele fundamentale ce ne cladesc de la bun inceput si ajungem in Casa Sufletelor. Daca nu iti termini misiunea niciodata? Daca este pur si simplu cazul sa pleci, sa te detasezi de lumea asta materiala pentru a te intoarce la fundamente, pentru a te intoarce la ce suntem noi, de fapt: iubire? Apogeul la care ma ridica aceste ganduri este dincolo de infinit, unde suntem toti uniti si contopiti in iubire, din iubire.
     Iubire. Asta suntem noi. Iubire metamorfozata, ambigua, o iubire ce seaca cosmosul pentru a se ajunge din nou la baza.

     Dupa aceasta calatorie inapoi de unde imi provine sufletul, el ma aduce intotdeauna acasa, in patu meu, in caminul meu terestru de mult timp ales. Si stau si il astept pentru a ne revedea...

Am realizat ca traiesc spiritual, divin. Pesemne ca, sunt aici cu un scop, am niste daruri. Dar, pana la urma, la ce se rezuma existenta mea? La el. El e speranta ce nu se naruie, ce nu se lasa doborata de amagiri si  ,,planuri esuate'' (intre noi fie vorba, nu exista niciun plan, totul se intampla cu un motiv, spre binele nostru).
     Ma opresc. Imi privesc tavanul de aici si ma gandesc la bolta ancestrala de acasa. Il astept, il astept si il astept cu emotie, ca si cand el ar fi totul meu, viata mea... si ultima mea suflare de pamantean, un portal catre viata divina, adevaratul meu camin.

Eu, Tu, Noi, Voi.

         Ceva te sfasie, te indeparteaza de lume, te invaluie intr-un aer contaminat, otravitor. Sa fie oare rautatea de care dai dovada din cand in cand? Gandeste-te bine. Acest aer apasator e in acelasi timp... dulce. Rafale de ganduri si intrebari le tii in tine, te interiorizezi cu gandul ca asa e mai bine, ca asa nu te expui, .nu le dai drumul, chiar daca se zvarcolesc in tine. Parca iti vine sa plangi, dar ceva te retine. Preferi sa mergi cu ideea de neputinta de exprimare a sentimentelor... amandoi stim ca e o minciuna. Ti-e dor de ceva, mai exact de cineva. Il simti in interiorul tau cum te macina. Si atunci, de ce ti-e inca dor de el?
 Simti ca ai vrea sa evadezi, sa lasi totul in urma ta, sa scapi de griji, aparente, de tot, si sa te intorci la tine, la esenta, la ce esti tu cu adevarat. Dar un curent palid, la prima vedere inofensiv, te trage inapoi, te ademeneste inapoi in lupta cu tine... si cedezi. De ce? Ropote de sentimente vibreaza in tine, te acapareaza. Cum am mai spus, de ce sa te exteriorizezi, nu? Nu i-ar pasa nimanui, nu? Ei bine, nu-i asa, mie-mi pasa. Ai vrea sa nu... si ramai cu propozitia asta neterminata in minte. Multi o vor completa cu ''....am probleme financiare''/''ma mai sacaie mama, tata, diriga, etc.'', dar te-ai gandit vreodata sa o completezi cu ''mai judec oamenii doar pentru felul in care arata''/''mai fiu atat de pesimist''/''mai barfesc''? Rezultatele se vad. Poti opta pentru o pajiste de regrete sau un buchet de fericire. Tu ce preferi? Cantitate sau calitate?
         Lucrurile sunt atat de simple, noi tindem sa le complicam. Nu ma credeti, stiu, dar hai sa va dau un exemplu greu de pus in aplicare la care ar trebui sa va ganditi. Avem tendinta de a cataloga persoane. De multe ori ati ajuns in ipostaza in care spuneti: ''Aia e urata.''/''Ala e un prost''/''Ei sunt niste ratati''. Bravo! Tocmai ti-ai pus amprenta negativa asupra acelui om pe care, probabil, nu il cunosti. Te-a facut mai fericit?Din contra, reactiile astea, atat negative, cat si pozitive sunt ca un boumerang, deci, ce dai, aia primesti.
          In concluzie, incearca sa nu mai faci parte din turma si incearca sa fii tu, nu mai cataloga oamenii pe care nu-i cunosti, si chiar daca ii cunosti, lasa-i in pace... take it or leave it, cum se zice. S-ar putea sa ai placuta surpriza sa te imprietenesti cu acei oameni pe care ai pus tu o amprenta nasoala. Incearca, iubirea e fara limite. Tu esti iubire, eu sunt iubire, toata lumea e iubire, conteaza sa emani iubire si sa gandesti pozitiv.
          Sfatul meu? Fiti voi insiva. Persoanele care o sa va accepte asa cum sunteti sunt prietenii vostri adevarati, ceilalti sunt doar niste oameni cu masti. Cititi, plimbati-va, radeti, faceti lucruri care va plac, pentru ca, in final, numai amintirile frumoase raman.

Balanta infinita: Totul si Nimicul

     Bineinteles, daca intrebi un om de stiinta iti va spune ca nu te poti gandi la TOT sau la NIMIC, dar cine zice ce putem face si ce nu? Totul ne este dictat de propria ratiune, dar cum ramane cu ce ne spune sufletul? De ce omul tinde sa asculte creierul? De ce nu se lasa purtat pe aripile puritatii, esentei, pe aripile a ce suntem noi: un TOT si un NIMIC, un amalgam de sentimente pierdute in ura cotidiana. Asta suntem, asta este generatia asta, un grup de suflete pierdute ce nu-si mai gasesc drumul spre lumina, curat, iubire. Ce ne se dicteaza, aia facem.. ne place sa fim sclavi unor oameni inconstienti de puterea cuvantului, ne transforma in niste fantome ce aveau candva un suflet, un scop, o idee de iubire; acum ce ne-a mai ramas? O masca pe care ne-o punem  inainte de a pleca la servici, scoala, caci numai in vise ne lepadam de masti si ne traim viata cu adevarat. Frica necunoscutului ne cuprinde cu atata usurinta, ne sugurma pe unii dintre noi. De ce? Din cauza haosului zgomotos ce se petrece in noi. Si ce ne ramane de facut? O meditatie, o meditatie la TOT si NIMIC. Ce e esenta si ce e aparenta in zilele astea? Ce e iubire si ce ura? Nu poti sa le distingi din cauza mastilor, din cauza aparentelor.

           Nimicul este baza materiala, rautatea, minciuna, toate sentimentele urate pe care le caram dupa noi. Desigur, ele sunt o parte din noi, sunt un plus pentru a supravietui vietii de acum. Dar, uite, budistii traiesc foarte bine fara aceste ''plusuri''. Noua de ce ne trebuie, in concluzie? Pentru ca e mai usor sa fii indiferent, rece,  decat sa-ti pese, pentru ca oamenii profita de gramul de iubire pe care il ai in tine, te storc de el pana te alaturi turmei de stafii, masei.
            Totul se rezuma la partea ta spirituala, toti o avem, diferenta este ca unii dintre noi o ascund. Orice miscare, gand sunt facute si aplicate asupra noastra, a tuturor, cu un scop, scopul il poti da chiar tu pentru ca tu esti propriul tau stapan.
             Intrebarea ramane: Cum combinam acest TOT cu NIMICUL, pentru a ajunge la o armonie? Citeste mai mult, gusta viata, tipa cat poti de tare sa te descarci, plangi. Bucura-te pentru ca acum e momentul oportun sa faci ce vrei, cum vrei si sa te bucuri de clipa pe care o ai, cat o mai ai.Fa lucruri care-ti plac, nu te mai lasa condus de parinti, politicieni, vedete, parerea maselor, etc. Lasa-te condus de instincte, suflet si divinitatea care e acolo langa tine si incearca sa te ajute. Las-o sa te ajute.