Imi cutreiera visele fara incetare. Apare noaptea, ca o pala usora de vant. Ma imbratiseaza si ma tine in acelasi timp in causul palmelor. Atingerea lui fina imi face pielea sa pulseze. Reuseste, printr-un joc pe care l-as putea numi meschin, sa patrunda in lumea mea, in sperantele mele, in esenta mea, acolo unde totul si nimicul se combina si creeaza un amalgam incontrolabil de sentimente ce imi stranesc lacrimi.. patrunde in sufletul meu. Mi-l paveaza cu bucati de speranta. Ma incearca cu diferite trairi: iubire, suparare, compasiune, dar niciodata ura. Parca ar pune o bariera invizibila intre mine si acel sentiment, creand, astfel doua entitati diferite: ce sunt si ce am fost. Aura lui se contopeste cu a mea, cu intregul meu trup, un trup fragil, un trup din pene. Atunci cand ma intampina in lumina lunii devin eu, cea adevarata, un tot unitar, un intreg, o gaura neagra, o gaura neagra ce niciodata nu e plina de iubire si fericire, o gaura ce vrea sa absoarba cat mai multe amintiri si ganduri calde. Dar ce se intampla cand se umple acea gaura? Ce se intampla cand el decide ca este timpul ca acea gaura sa fie inchisa? Ne inaltam spiritual, ne contopim cu astrele, cu elementele fundamentale ce ne cladesc de la bun inceput si ajungem in Casa Sufletelor. Daca nu iti termini misiunea niciodata? Daca este pur si simplu cazul sa pleci, sa te detasezi de lumea asta materiala pentru a te intoarce la fundamente, pentru a te intoarce la ce suntem noi, de fapt: iubire? Apogeul la care ma ridica aceste ganduri este dincolo de infinit, unde suntem toti uniti si contopiti in iubire, din iubire.
Iubire. Asta suntem noi. Iubire metamorfozata, ambigua, o iubire ce seaca cosmosul pentru a se ajunge din nou la baza.
Dupa aceasta calatorie inapoi de unde imi provine sufletul, el ma aduce intotdeauna acasa, in patu meu, in caminul meu terestru de mult timp ales. Si stau si il astept pentru a ne revedea...
Am realizat ca traiesc spiritual, divin. Pesemne ca, sunt aici cu un scop, am niste daruri. Dar, pana la urma, la ce se rezuma existenta mea? La el. El e speranta ce nu se naruie, ce nu se lasa doborata de amagiri si ,,planuri esuate'' (intre noi fie vorba, nu exista niciun plan, totul se intampla cu un motiv, spre binele nostru).
Ma opresc. Imi privesc tavanul de aici si ma gandesc la bolta ancestrala de acasa. Il astept, il astept si il astept cu emotie, ca si cand el ar fi totul meu, viata mea... si ultima mea suflare de pamantean, un portal catre viata divina, adevaratul meu camin.
