Stand. Nu am mai scris de ceva vreme, simt ca mi-am parasit blogul. Simt ca m-am parasit pe mine, ceea ce nu e neaparat un neadevar. In ultima perioada am simtit o schimbare totala in comportamentul meu. Poate ca m-am trezit la realitate, poate ca asa ma port de cand ma stiu, poate ca nu.... cert este ca ranesc, ranesc ca sa sufar. Si iata ca aici creez un mic paradox din care ma hranesc. Dar de ce o fac?Am senzatia stranie ca turma ma atrage. Dar, de fapt, nu. Cum vine asta? Nu imi mai pasa, am devenit neutra, parca sunt pe morfina, imi alin existenta cu nepasare. Dau importanta unor lucruri care stiu ca imi fac rau, care stiu ca imi dauneaza. Dar continui sa o fac. Continui sa sper ca acel lucru imi va face in final bine. Poate ca imi va face, dar distrugerea mea pe parcurs este de necontestat. De ce omul simte nevoia sa se chinuie, pentru ca, in final sa obtina ceva ce il va face fericit pentru un moment? De ce omul adora si simte nevoia de a se auto-rani, de a se mutila sufleteste? Unii oameni muncesc toata viata ca, intr-o zi, sa primeasca o marire de salariu care ii bucura, pe moment. Odata cu surplusul acela de bani, acei oameni incep sa isi doreasca din ce in ce mai mult, si iar devin nefericiti, si iar vor mai mult.De ce sa te invarti ca un catel dupa coada? Nu zic ca nu trebuie sa iti doresti, dar trebuie sa stii ce iti doresti. Vezi tu, Universul nu stie: ,,Vreau aia, dar...''. Nu. Universul stie clar. Universul te invata sa fii stapan pe tine. Stii vorba aia cu ai grija ce-ti doresti? Strabunicii nostri, pe cat de simplii pareau, pe atat de complex gandeau.
Asteptand. De ce nevoia asta de a astepta? Stateam la metrou si ma uitam la ceas; era 12:30, metroul venea la 12:34. Ca sa pierd timpul, am inceput sa stau sa butonez telefonul. Ma uit la ceas; 12:32 ,deci inca 2 minute si vine metroul. Mai butonez telefonul, se face si 34, farurile metroului se vad in departare. Bun, tocmai am pierdut 4 minute din viata mea. Stiu, multi ar spune ca exagerez, dar daca stai sa te gandesti, un om cu o boala in faza terminala ar da orice sa iti ia acele 4 minute pentru a-si mai alina durerea. De ce asteptam ceasul? De ce avem senzatia ca avem un timp infinit? Da, timpul este infinit, dar depinde cum. Exista mai multe infinite. Stim ca intre 1 si 2 sunt un infinit de numere: 0.2, 0.122, etc. La fel, intre 2 si 3 alt sir de numere infinite. Sunt un infinit de numere, un infinit de infinite. Bun, acum ca suntem constienti de asta, de ce avem senzatia ca timpul ne este infinit? Clar ca ce am zis mai sus nu se aplica si aici, in lumea asta. Clar ca intre orele 1 si 2 nu constientizam ca exista un infinit de supermegaultracalefragelisticosecunde. Dar ele exista.
Sperand. Mereu avem vorba aia cu speranta moare ultima. De ce sa moara? De unde stim ca moare? De unde stim ca nu se metamorfozeaza in dorinta unei alte persoane? Se stie clar ca noi suntem legati spiritual unii de ceilalti. Exercitiu de imaginatie: Fiecare are o speranta a lui... eh, ce ar fi daca atunci cand se presupune ca momentul in care speranta aceea expira, aceasta sa strabata distante colosale si sa ajunga sa devina visul unei persoane? Cum ar fi? Speram mereu sa se faca cineva bine, sa primim ceva, dar niciodata nu speram sa speram. E un exercitiu de gandire, cum vine asta: nu speram sa speram? Absurd. Fatalitate. Nu este absurd. Fatalitate. Situatia cu speratul devine cliseica, de fapt, existenta umana este un obicei cliseic, pe care multi considera ca trebuie sa il intrerupa prin mijloace mai putin pasnice din punct de vedere sufleteste. De ce suntem cliseici? Pentru ca suna atat de frumos sa repeti ce spune altcineva, de ce sa transferi prin filtrul imaginatiei informatia si s-o personalizezi? De ce sa spui ceva din suflet? Nu e mai simplu sa o spui deja gata facuta? Eh,nu e chiar asa de simplu. Viata in Eden e simpla, viata de pamantean nu e... e un antrenament dur pentru o vacanta prelungita.
